Încredere

Tatăl şi fiul mergeau împreună, spre munte. Lăsaseră în urmă slujitorii şi animalele de povară şi se îndreptau către locul ştiut de tată. Tăcerea era apăsătoare; părintele se gândea la vorbele pe care Dumnezeu i le spusese: "Ia pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pe care-l iubeşti, pe Isaac; du-te în ţara Moria, şi adu-l ardere de tot acolo, pe un munte pe care ţi-l voi spune". Era convins că glasul divin îi vorbise. Nu i-a spus nimic soţiei, poate că Sara ar fi încercat să-l convingă să nu facă lucrul acesta. Îşi aminti cuvintele pe care le spusese slujitorilor: "Eu şi băiatul ne vom duce până colo să ne închinăm, şi apoi ne vom întoarce la voi."
Era convins că Dumnezeu îi ceruse să-şi sacrifice copilul, dar tot atât de convins era că Cel Atotputernic îi va reda moştenitorul. Pe măsură ce urcau pe munte, liniştea era mai apăsătoare. Băiatul rupse tăcerea, cu o întrebare pe care tatăl parcă n-ar fi vrut s-o audă: "Tată! Iată focul şi lemnele; dar unde este mielul pentru arderea de tot?" Avraam respiră adânc, în timp ce în rugăciune cerea de la Dumnezeu răspunsul potrivit la întrebarea tânărului său fiu. "Dumnezeu însuşi va purta grijă de mielul pentru arderea de tot" spuse tatăl,încrezător.
Avraam a ridicat un altar şi l-a aşezat pe tânărul Isaac pe el, pregătit să îndeplinească porunca divină. În momentul în care tatăl a ridicat cuţitul, Dumnezeu a intevenit, arătând că într-adevăr El poartă de grijă.
Sunt întrebări la care poate n-avem răspuns, sau ne este greu să-l formulăm sau să-l acceptăm. Să fim convinşi că Dumnezeu însuşi ne va purta de grijă!

Slujire din iubire

Răsărea soarele ; puţin câte puţin globul acela roşu-portocaliu urca pe bolta cerului , trezind la viaţă tot ce avea suflare şi încălzind pamantul. De fiecare dată, privind răsăritul simţea că este martorul unui eveniment unic. Acum, în zori, era momentul cel mai plăcut al zilei ; mai târziu, spre amiază , soarele devenea o minge de foc uriaşă care trimetea spre pământ o caldură aproape insuportabilă . Oameni şi animale, plante şi copaci sufereau deopotrivă . Era un contrast foarte puternic cu frigul din timpul nopţii, şi el putea să spună mai bine ca oricine lucrul acesta. Suferise din plin efectele frigului şi ale căldurii ,dar avea satisfacţia datoriei împlinite.Începea o nouă zi, pentru mulţi o zi ca toate celelalte.Pentru el însă, era o zi deosebită. Era adevărat? Da-îşi spuse-a trecut atâta timp, atâţia ani s-au scurs aşa de repede, parcă ar fi fost câteva zile! Respiră adânc şi îşi umplu plămânii cu aerul proaspat al dimineţii, în timp ce o bucurie fără seaman îi inunda toata fiinţa. Era ziua cea mare, atât de aşteptată!
Din clipa în care a vazut-o pentru întâia oara, şi-a dat seama că este o fată deosebită. Avea ceva care o facea diferită de toate celelalte fete, ceva care se vedea şi în cele mai mici amănunte. Îşi aduse aminte de cuvintele pe care mama sa i le spusese înainte de plecarea sa precipitată de acasă şi câteva lacrimi îi alunecară pe obraz. “Cu siguranta ca mama si-ar dori o astfel de noră”, gândi el. Da, îi plăcea, şi era şi foarte frumoasă! Trecuse o lună de când se gasea în locul acela, iar în acea seară unchiul său îl chemase să stea de vorbă cu el. Îi era recunoscător unchiului său şi familiei sale pentru modul în care l-au primit, tratându-l ca pe unul de-al casei. Unchiul semăna foarte mult cu mama lui, doar erau fraţi, nu? După ce îi mulţumi pentru ajutorul acordat în treburile gospodariei, unchiul insistă asupra faptului că trebuie să primească o plată pentru munca pe care o face. Nu, nu putea să accepte, plata şi-o primea prin felul în care era acceptat în casa lor, şi pentru aceasta le era îndatorat. Unchiul său îi repetă încă o dată că cel care munceste trebuie sa primeasca ceva în schimb şi atunci…
Exprimă în cuvinte gândul pe care îl avea de când o văzuse: “Îţi voi sluji şapte ani pentru Rahela, fata ta cea mai mică”. Pentru o clipă avu impresia că faţa unchiului său se schimbase. Apoi, schiţând un zâmbet, unchiul îşi dădu acordu. Dorinţa lui era pe cale să se îndeplinească.

Trecuseră şapte ani de atunci! Aproape că nu-i venea să creadă, dar era adevărat. Trecuseră repede ca gândul, parcă ar fi fost câteva zile. Uitase de arşiţa zilei, de gerul din timpul nopţii, de oboseala acumulată, de hoţii care încercau să-i fure animale din turme, uitase de toate. Cel mai important lucru era că venise ziua aşteptată!

- Dragule, vrei să-ţi citesc ceva frumos ?
Tresar; vocea caldă şi placută a soţiei mele mă trezeşte parcă din gândurile mele.
- Vreau fata mea, sigur că vreau !
- “Astfel Iacov a slujit şapte ani pentru Rahela; şi anii aceştia i s-au părut ca vreo câteva zile, pentru că o iubea”.
-Draga mea , tu citeşti gândurile ?
Îi spun că mă gândeam şi eu la aceeaşi idee, dragostea ca motivaţie principală pentru tot ce facem. Slujire din iubire, ce frumos sună!
Fă-ne Doamne să înţelegem aceasta, pentru ca ziua cea mare, atât de aşteptată să ne gasească lucrând şi să ne încununeze aşteptarea!